Despre asteptare si frumos

  Cu o luciditate aproape de perfectiune, in stilul caracteristic, Octavian Paler  creeaza un joc al mintii, al idelilor, care se succed intr-un ritm nesfarsit.
E un joc cu el insusi, in care fiecare idee, cuvant este stors pana la ultimele semnificatii. Iata chinul creatorului, al omului de idei, care intr-o lupta continua cu el insusi, argumenteaza, explica totul intr-un proces fara finalitate. 
      Asteptarea din" Viata pe un Peron", nu are un adresant fix, nu are un rezultat practic, tangibil, insa tocmai acest demers de cunoastere, asteptarea in sine, drumul,  aduce bucuria intregii cautari. Mai jos cateva pasaje din acest demers al autorului:

     ''Descoperisem indoiala si chiar necesitatea indoielii. Vechea mea incapatanare de a crede fara rezerve mi se parea acum un fel de orbire. M-am gandit ca, pentru a nu gresi, trebuia sa caut in orice idee si contrariul ei, sa cantaresc. Dreptatea nu sta pe un singur talger, mi-am zis, ci in balanta, in cumpana dreapta a ambelor talgere.
Toate rationamentele mele au inceput astfel sa devina procese. Orice gandeam, cautam si reversul. Oricarei lumini ii cautam umbra. Oricarei vorbe ii cautam ecoul. Nu mai era nimic ''curat''. Totul era "murdarit" de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, daca vreti, care-si arunca singur stanca de pe coasta muntelui odata ajuns sus. Intr-un fel, ma intorsesem la viciul de a juca sah cu mine insumi. Acum transformam fiecare idee intr-o partida de sah. Intr-un proces. Cate idei, atatea procese, atatea partide de sah. Faceam acelasi lucru ca atunci cand jucam pe rand, tot eu, cu piesele albe si cu piesele negre.(...)"

  "'Mi-a ramas insa cea mai mare pasiune a mea . Ma veti intreba care e. Ce anume are. Si mi-e foarte greu sa-i dau un nume. Daca i-as spune  ''incredere in ceea ce e frumos" ar suna cumva retoric si pe undeva neadevarat. N-am fost niciodata de un optimism prea robust.  Dimpotriva, am fost mereu vulnerabil. Calcaiul lui Ahile, la mine,  s-a extins, asa cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru ca ma simteam atat de vulnerabil am inceput sa vorbesc atat de mult despre speranta. Si cum sa va spun, nu vorbeam pur si simplu despre speranta. O sacralizam. Aveam in fata vietii atitudinea unui mistic de fapt. Ma emotiona lumina si imi spuneam ca nu e chiar o vorba goala religia simturilor.(...)Visam sa ajung sa stau ca o planta la soare, sa ma comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uita cu totul de frig.
N-o sa va surprinda prin urmare ca iubesc marea. Poate o sa va surprinda prin pretentia ca o iubesc altfel decat ceilalti oameni."

Octavian Paler, Viata pe un peron, Ed. Albatros 2009, pp 23-24, 35-36.